Sâmbăta, 6 decembrie, orele 18:15, ajung in Aeroportul Internaţional Băneasa pentru a-mi culege de la avion prietenul (aka Amor) de la avionul de Treviso. Ajunsă în acest moment avansat al povestirii simt că e nevoie să fac o scurtă descriere a aeroportului Băneasa, în caz că cineva nu a avut încă prilejul de a da pe acolo. Pe scurt, aeroportul poate fi foarte uşor asemănat cu o cocina de porci industrială, destul de curăţică, sau cu un Wc public nu foarte bine întreţinut. In orice caz, o instituţie foarte tehnologică. De exemplu, la ghişeul de check in e anunţat zborul cu bucaţi mari de carton colorat. Avionul de Treviso se ridica şi el la nivelul aeroportului: seamănă izbitor cu autobuzul Pantelimon-Bălăceanca, având ca unică deosebire câteva stewardese suspect de simpatice. Gloata de manelişti care stau pe marginea scaunului (ca cei de clasa a cincea în autocarul pentru Sinaia) şi aruncă unul în altul cu bucăţele de hârtii şi înjurături îşi pot permite deci glume mai rafinate: „Mă scuzaţi, merge la Bucureşti?”/ ”Don’şoara Mimi, mămăliguţă cu brânză nu aveţi? Dar ouă ochi? Nici un pahar de zeamă de varza?”

Dar să trecem la povestirea propriu zisă: ajung în aeroport, şi în mod surprinzător se anunţă în difuzor „Avionul companiei Wizz Air din direcţia Venezia-Treviso a aterizat”. Sweet, mă gândesc în inocenţa mea: a aterizat mai devreme. Ajung cu optimismul chiar în punctul în care mă uit în curtea aeroportului, văd un wizz frumos mov, cum îi şade lui bine şi mă gândesc că trebuie deja să fi ieşit din avion şi deci să apară dintr-un moment în altul. Eroare. După vreo 20 minute de aşteptare zadarnică se aud zvonuri venite de la cei din avion: „Nu putem să coborâm că e parcat alt avion lângă noi şi nu încape scara”, sau ceva mai aproape de adevăr: „S-a blocat o roată şi ne-am dus cam departe”. După încă vreo 10 minute apar cele 2 autocare de undeva de foarte departe, descarcă grămada de oameni teferi şi nevătămaţi şi mă întâlnesc şi eu cu Tomaso, care îmi povesteşte întâmplările cu copilul româno-italiano-gazos care mâncase poate fasole la micul dejun. Despre aterizarea problematică: „Da, am aterizat cam lung şi am aşteptat până au adus scările”.

Ce informaţie primeşte bunica mea de acasă de la ştirile Pro TV?

Sambata seara, o aeronava care venea din Italia, de la Treviso, s-a oprit brusc pe pista, dupa ce una din rotile de la trenul de aterizare s-a blocat. Din fericire, nimeni nu a fost ranit.

Nici Libertatea nu se lasă mai prejos:

165 de pasageri ai unui avion Wizz Air care a aterizat pe Aeroportul Băneasa, sâmbătă seară, au fost evacuaţi de urgenţă, după ce una din roţi s-a blocat. Tehnicienii au ajutat la deblocarea roţii aparatului aerian, iar incidentul nu a întrerupt traficul pe Aeroportul Băneasa. Aeronava venea din Italia. "Aproape în fiecare săptămână avem probleme cu această companie. E bine totuşi că nici de data aceasta pasagerii nu au avut de suferit, chiar dacă s-au panicat puţin.

Să clarificăm puţin lucrurile:

1. Avionul nu s-a oprit BRUSC. S-a oprit mai devreme, dar nu brusc. Nimeni nu s-a zgâlţâit.

2. Pasagerii nu au fost evacuaţi de urgenţă. Ba din contră, au aşteptat calm vreo juma de oră în avion, „numărându-şi degetele” până când au sosit scările şi autobuzele.

3. Pasagerii nu s-au panicat, doar s-au plictisit. Cel mult s-au enervat.

4. Informaţia nimeni nu a fost rănit e corectă, dar nu mi se pare că face cine ştie ce ştire de senzaţie. Dacă ar fi avut cei de la Pro TV norocul să-şi scrântească cineva glezna în timp ce cobora din avion…

Şi cum înafară de nesimţiţii ăştia de la wizz, aeroportul Băneasa nu are alte neajunsuri, s-a hotărât achiziţionarea, până în 2009 a unor panouri fotoabsorbante pentru a reduce zgomotul produs de aeronave.

"Dorim sa fim primul aeroport din Romania si cel de al doilea din Europa care sa fie dotat cu un sistem de protectie cu panouri fonoabsorbante, care vor fi amplasare in perimetrul Aeroportului. Este o noutate in domeniu, actualmente astfel de panouri se amplaseaza pe Aeroportul Schonefeld din Berlin, iar lucrarile se vor termina in cursul anului 2009", a declarat Stefan Mladin, pentru NewsIn.

Eu celor de la Băneasa le sugerez nişte cartoane de ouă pentru zgomot, şi folosirea celorlalţi bani pentru nişte hârtie igienică şi detergent pentru budele aeroportului. Cât despre Wizz air, înafară de culoare nu cred să aibă cusururi prea mari.

In racoarea diminetii de noiembrie, in fata Spitalului Municipal, un medic tanar conduce o batranica in scaunul cu rotile la dacia fiului sau. Se asigura ca sta comod. Recunoscator, fiul multumeste domnului doctor. Ii strange mana. Doctorul pastreaza strangerea de mana, ca pe o comoara. O baga in buzunar. O pretiueste. Poate mai tarziu, cu o strangere de mana isi va cumpara o sarutare. Poate mai mult.

In timp ce oamenii de rand se tem de organismele modificate genetic, deoarece "contin gene", stiinta face progrese absolut uimitoare. In USA, Allerca proiecteaza pisica non alergica. Cu doar 3500 dolari poti sa ai pisica ce nu te face sa stranuti. Alergia e produsa de o proteina din saliva pisicii, care o ajuta sa isi mentina blana umeda. Deci absolut inutila. Pisica e facuta pentru a fi mangaiata si smotocita. Deci ii scoatem acea proteina blestemata, si astfel toti iubitorii de pisici care pana acum nu se puteau apropia de una (poate sa imi explice si mie cineva cum poti iubi o pisica in aceste conditii) pot sa se bucure de efectul binefacator al prezentei ei. (eu personal mi-as lua un caine daca as suferi atat de groaznic de singuratate.)
Din aceleasi laboratoare a iesit inainte si pestele fluorescent. Absolut util. Parca vad pestele fluorescent dat cadou lui biki la 18 ani. Deprimat, a doua zi se stinse subit.
A fost creat bineinteles si primul embrion uman modificat genetic. Au folosit un embrion cu 3 serii de cromozomi, ca sa nu fie vorbe. oricum nu ar fi devenit un om. Cum l-au modificat? Bineinteles, fluorescent. In viitor parintii vor putea alege sa aiba un copil fluorescent. Sa nu il piarda pe intuneric.

Desi sunt convinsa ca e un subiect tratat si rastratat prin toate cartile, melodiile, blogurile si revistele, si stiu ca nu o sa aduc nimic nou, as vrea sa spun si eu cateva vorbe despre faimoasa, frumoasa, mareata si preaiubita corcodusa.

Principalii admiratori ai corcodusei sunt copiii. O cunosc de mica, floare gingasa si efemera (spre marea lor bucurie), apoi creste sub ochii lor si pazita indeaproape. Doar ei stiu cand e buna de mancat, stiu sa o manance cu grija cand samburele e inca destul de moale si se sfarma in gura, doar ei stiu sa muste cu pofta strambandu-se groaznic si scotand urlete de batrani care dau pe gat alcool etilic cu miros de portocale de la crasma din sat. E buna doar tanara, tare, frageda. La maturitate devine instrumentul celor mari: se face compot. Batrana devine din nou prietena copiilor: rosie, fleoscaita, dar inca potenta, poate fi folosita cu mare succes ca proiectil in razboiul de la 5 seara, intre jocul cu mingea si construitul castelelor de nisip. Involuntar, devine si colorant natural pentru rochitele pana atunci albe.

Corcodusa e sacra. E parte intima din fiecare dintre noi. Cu totii stim ca primavara vine cand au inflorit corcodusii, ca borcanele cu compot portocaliu inseamna apropierea toamnei. Dar totusi, e o caracteristica nationala? Cum se spune corcodusa in engleza, franceza, italiana? Oare peste hotare sa nu existe? Oare sa fim noi singurii care stiu de existenta ei?

In Italia, desi ignorata de majoritatea cetatenilor, corcodusa exista si o duce bine. Daca vrei totusi sa stii cum o cheama pe aici, nu e indicat sa-l intrebi pe prietenul agronom, care va da din umeri nestiutor: “nu stiu, tu stii mai multe plante decat mine”. Nu e vorba de stiut planta ca biolog, e vorba de CORCODUSA!!! Singurii care stiu ce este sunt copiii. Un negru de 5 ani ne explica in dialectul veneto: “sono amui”. “Aaaaaaa, exclama domnul agronom, m-a facut de mic copilu, deci astea sunt amui, sunt o varietate de prune.” Desi nu am studiat evolutia si relatiile filogenetice ale corcodusului, refuz sa admit ca e o varietate de prun. Corcodusul e corcodus, asa cum berea e bere, nu o ruda a vinului.

In italiana corcodusa nu are nume, sau oricum nimeni nu il stie. Se cheama amui, sau amule, in dialect, caci doar prin traditie se pastreaza sacralitatea ei. Copiii, dupa cum e normal, o divinizeaza.

-nu o manca, inca nu e gata!

-dar nu e decat una, nu le-a mancat altcineva?

-nu nu, nu sunt gata, dar cand se fac, sunt bune bune.

Proprietatile miraculoase ale corcoduselor (in cazul de fata amui) e ca, desi la diametrul de 7 milimetri exista doar una, cand vor fi bune de mancat vor deveni multe, gustoase si acre.

Inchei cu o discutie care m-a amuzat foarte tare, la decernarea premiilor clasei a cincea.

Diriga: unde-i Pencu? A luat premiu doi.

Un baiat: E in corcodus.

Diriga: Mergi dupa el, trebuie sa urce pe scena!