De acum inainte sunt de gasit pe

http://mndplaces.blogspot.com/

Sfantul Petru da anunt de licitatie pentru executarea unui gard imprejmuitor pentru Gradina Raiului. Primul liciteaza un constructor african care solicita 5.000 Euro Justifica: 3.000 Euro materialele si 2.000 Euro manopera. Al doilea liciteaza un constructor italian care solicita 8.000 Euro si justifica: 3.000 Euro materialele si 5.000 Euro manopera pentru ca el este un constructor foarte cunoscut. Al treilea liciteaza un constructor roman care cere 25.000 Euro. El justifica Sfantului Petru: 10.000 Euro pentru tine, 10.000 Euro pentru mine si 5.000 Euro pentru african sa faca lucrarea!

Ieri am fost sa vad inca o data, si pe interior, ceea ce vazusem cu o zi inainte pe exterior: Casa Dosoftei, biserica Sf. Nicolae Domnesc, Trei Ierarhi. Palatul culturii era inchis pentru reparatii, asa ca n-am vazut decat holul de la intrare, care, si acela merita o privire, fiind el inzestrat cu o aleasa arhitectura. La Casa Dosoftei intrarea a fost 2 lei si ceva, aproape gratis, din punctul meu de vedere. Mi se pare ca in Romania cultura se da la kil si pe gratis oricum, ceea ce o face mai putin apreciata. Nicolae Domnesc are peretii interiori foarte bine conservati, si pentru iubitorii de fresca, o adevarata placere. Trei Ierarhi e cu schele si pe dinafara, si pe interior, iar pentru 5 lei taxa de vizitare, primesti ghid. Din pacate n-am reusit sa vad prea mult in interior din cauza schelelor mentionate anterior, si mi-as dori sa revad biserica asta dupa ce se vor termina reparatiile. La patriarhie n-am mai intrat, pentru ca mi-am zis ca doua biserici in interval de mai putin de o ora e mult prea destul, mai ales ca nu cred. Oricum, atat de multe biserici ca la Iasi n-am mai vazut in toata viata mea; cate 3-4 biserici pe kilometru patrat! Iasul e cu adevarat capitala ortodoxiei romanesti, si-i suspectez pe ieseni de fundamentalism religios.

Mai spre seara am mers la Sala pasilor pierduti, la universitate, unde un paznic s-a indurat de noi si ne-a aprins lumina pe hol ca sa putem vedea si fotografia toate picturile. De la universitate ne-am dus prin Copou, ca sa vedem teiul lui Eminescu. Teiul e o cazatura de copac, e rupt si urat tare, srans in chingi de metal, cu crengile sustinute pe stalpi si umplute cu ciment. Te si ia mila. Copacul ala trebuia lasat sa moara demult. Dar cred ca in psihicul colectiv iesean asta ar fi o pierdere de neindurat. Cum adica, una din principalele atractii turistice ale orasului sa moara!? Pai, uite asa. Sunt convinsa, dealtfel, ca Eminsecu n-ar fi stat acolo, sub teiul acela, sa scrie, nici in ruptul capului. Un loc public, plin cu plimbareti, nu este locul unde un poet si-ar gasi inspiratia.

Am mai vazut si Rapa Galbena. Am fost informata ca demult, acela era locul de unde se aruncau fetele ca sa moara daca picau vreun examen la facultate, sau daca aveau dezamagiri in dragoste. Nu sunt de acord cu ideea, dar mai demult erau alte vremuri, si-apoi cine m-a intrebat pe mine?

Azi am fost la bojdeuca lui Creanga, si ne-a facut mare placere s-o vedem. E o casuta veche, modesta, cu mobila traditionala, inclusiv o masuta mica de ajunge la genunchiul broastei, dar e o casa in care ai senzatia ca mai rasuna inca in pereti rasul hatru al gazdei. E un loc vesel, incarcat de energie pozitiva. Alaturi, pe langa cladirea cea noua care tine de muzeul literaturii, dar care se afla in aceeasi curte, s-au aciuat 5 pisici si un catel. Azi erau toate lenese in soarele caldut de inceput de primavara si mangaiabile. In fata bojdeucii e o cismea cu apa de izvor. Buna apa, ne-am luat si cu noi in sticla, e buna chiar si calda, cum o beau eu acum, in camera de hotel. Am plecat de la bojdeuca si am mai vizitat casele memoriale ale Otiliei Cazimir si George Toparceanu. Ne-am oprit si la o manastire pe care am vrut eu neaparat sa o vad, din cauza ca arata ca o cetate, cu ziduri de aparare, si cu turnuri in colturi. Si aceea e in reconstructie, si acolo schele si muncitori. Dar am vazut curtea cu pasari, unde se gasesc pauni, porumbei si un caine. Intre pauni am vazut ceva ce nu stiam ca exista, un paun si o paunita care erau cu totul albi, fara nici un strop de alta culoare pe ei. Unii dintre porumbei aveau o coada mai mare si mai bogata decat porumbeii obisnuiti si erau lasati liberi. Nu exista nimic care sa-i opreasca sa-si ia zborul si sa plece, si cu toate astea, ei stateau acolo cuminti, ca cica era casa lor.

Am fost sa vizitam si mortii. Cimitirul Eternitatea ne-a intampinat cu cea mai buna sosea din oras, cu trotuare impecabile, liniste si monumente foarte frumoase. As zice ca rivalizeaza cu cimitirul din Cluj. I-am gasit pe Creaga si pe Toparceanu, si diverse alte nume, ce ne rasunau cunoscut in urechi de pe la diverse lectii de literatura si istorie ascultate si invatate pe jumatate.

Voiam sa mai vedem si muzeul unirii, dar ne doborase foamea dupa atata istorie literara, si am mers sa mancam, dupa care ne-a doborat somnul, si abia pe seara am mai iesit inca o data in oras, de data asta ca sa mancam papanasi. In cautarea lor am parcurs o intreaga epopee de cautare pe la diverse restaurante, ca in final sa gasim la unul din apropierea hotelului.

Maine dimineata plec, putin mai bogata sufleteste dupa ce am vazut acest oras. Singurul repros se leaga de drumurile mult prea carpite. In rest, mi se pare un oras cald, intim, nu prea strident in nici un fel. Pana si vitrinele cu haine mi-au placut. Si sper sa mai ajung pe colinele Iasului.

Am sosit ieri pe plaiurile blande ale Iasiului dupa o calatorie de cateva ore cu masina, trezindu-ma exact la intrarea in oras. Suntem cazati la cel mai comunist hotel din oras, asta cel putin pe exterior, pentru ca inauntru a fost renovat si arata bine. Spre seara am iesit la plimbare. Am ras cand am vazut un Weed shop, adica, ce, chiar asa, pe fatza? Cica da, sunt anumite plante care actioneaza ca drogurile, dar nu sunt interzise de lege. Prima oprire am facut-o la mall, deh, ca tot orashanul care se respecta. Momentan mallul e ca un muzeu, tocmai a venit colectia noua si te uiti fara sa pui mana, pentru ca preturile interzic orice achizitie.

Dupa aceea ne-am dat cu masina pe strada unde sunt toate facultatile de inginerie, arhitectura si alte asemena, am ajuns la palatul... care acum imi dau seama ca nu stiu cum se cheama (rusine!). E foarte frumos luminat, are - evident - statuia lui Stefan in fatza, si tine spre pastrare eterna la etajul 1 actul unirii Moldovei cu Regatul. In fata palatului e casa Dosoftei, pe care intentionez s-o vizitez si pe interior, azi, si care mi-a placut mult de tot. E o casuta mica, din piatra, si totul despre ea mi inspira ceva romantic din vremuri medievale.

Am mai vazut primaria, opera, care e in reparatii, biserica Trei Ierarhi doar de peste drum si ne-am propus sa ne intoarcem azi acolo; din masina am vazut biblioteca studenteasca, facultatea de drept si Copoul, unde ne vom plimba pe jos abia azi. Si am terminat seara la Bolta Rece, unde obisnuiau sa chefuiasca Eminescu si Creanga. Pana la urma, nu stiu cat conteaza sa insir tot ce am vazut si pe unde am fost, ci mai degraba sentimentul pe care mi-l da orasul acesta. Femeile mi se par foarte chic imbracate. Si nu doar femeile tinere. Mi se par toate ca arata in asa fel incat sa starneasca admiratia barbatilor, nu dorinta. Prima fata la a carei fatza m-am uitat era foarte frumoasa. Si oamenii in general imi par foarte calmi. In Iasi pana si cainii sunt prietenosi, ca dovada ca unul ne-a urmat o buna bucata de drum.

La Bolta Rece era un grup de barbati care chefuiau, cu vin in pahare si lautarii langa ei. Ne-am asezat mai departe, ca sa nu ne inecam dicutia in zgomotul lor. Si mai apoi nu ne-am putut stapani sa nu ne uitam la ei, fascinati. Cantau, chiuiau, fluierau pe muzica lautarilor, care au cantat muzica de chef din batrani. Am auzit Zaraza, Ma dusei sa trec la Olt, Tigancusa esti frumoasa, tigancusa mea, o melodie ruseasca foarte cunoscuta dar al carei nume imi scapa, multe altele, si la urma, Ciocarlia lui Enescu. Si in marea veselie, cu chiuituri si fluieraturi, s-a lasat linistea. Si dintre vocile oamenilor veseli, s-a ridicat, maiastra, pasarea ce-si ciripea existenta pe corzi de vioara. Pentru ca din nou petrecerea sa inceapa tumultoasa dupa ce au intrat celelalte instrumente.