Am invatat sa scriu la gradinita. De fapt atunci buchiseam primele litere ale alfabetului. Pana la finalul clasei I stiam sa transcriu pagini din Legendele Olimpului. Mi-a placut sa scriu pentru ca era metoda mea principala de exprimare a sentimentelor contradictorii, a lucrurilor neintelese, a dorintelor neexprimate. La adolescenta a venit poezia, versul in alb, rima in engleza, nuvela fantastica, basmul erotic si cate altele.... pe toate le-am scris, le-am rescris. Eminescian, slavician, simbolist, romantic... am trecut prin toate stilurile. Am ajuns la facultate sa scriu neutru, fara sentiment, sau exacerbat de acid, vezi tabletele. Am uitat sa fac un eseu, dar am invatat sa bat campii cu logica de balta in mai mult de 300 de cuvinte.

Cum poti exprima frustrarea? Simplu: cu verbul "a frustra" urmat de multe complemente de cauza si de mod. Cum poti sa-ti arati durerea? Fugi in interiorul tau, dar nu e deajuns. Niciodata nu e indeajuns sa fugi. Trebuie sa te opresti, sa stii sa recunoscti punctul de origine si sa-ti versi "amarul" pe cea mai mica bucatica de hartie. Atunci cand scriu simt ca pot muta muntii, pot naste stele, pot vedea tot universul. Pentru simplul motiv ca in acel moment cuvintele sunt ale mele, doar ale MELE. Intime, directe, acoperite doar de sensul pe care li-l dau eu. Aproape ca imi vine sa inventez o limba doar a mea (sau s-o folosesc pe cea a elfilor) pentru a spori sentimentul de intimitate.

Din nefericire, betia de cuvinte are si un revers (every cause has an effect- remember Merovingianul??). Reversul este ca orice cuvant produce un efect de bumerang, care se intoarce impotriva ta la un moemnt dat. Mai infricosator e faptul ca pe drumul de intoarcere capetele victimelor inocente (si de multe ori iubite) vor cadea mai rapid decat al tau. Spui: "Te iubesc!", dar dupa o perioada sentimentul generat dispare si prima persoana care resimte efectul nu esti tu, culmea, ci partenerul. E doar un modest exemplu. Mai pot fi gasite un milion. Toata viata e un roller-coaster, iar cuvintele sunt sinele cele mai bune pentru vitezele mari cu care zburam prin ea.

Scriu de nervi, de draci, de durere, de fericire, de curiozitate. Dar ranesc de fiecare data, fara sa realizez de cele mai multe ori. Nu pot inlatura aceasta dualitate terifianta a cuvantului. Nu ma pot opri din scris. Nu ma pot opri din simtit. Vreau doar sa ma iertati pentru suferinta provocata!

Garsoniera minuscula, chinuita de fumul tigarii si mizeriei alimentare, praf pe geam si rugina pe chiuveta din baie... iata ce viseaza orice jurnalist, nu??
Mana care sa scrie neobosita, spirit incoruptibil, putin "tupeu de borfas", lacrimi inexistente, obraz gros, simt estetic si multe cafele... iata ce ne-am dori sa avem nu???
Si o zi pe an cand ne oprim mirati din rutina si spunem ca e sarbatoare: "Ziua Mondiala a Jurnalismului". Spargem o sampanie (slabe sanse) sau poate mai corect ar fi o doza de bere, fumam un intreg pachet intr-o ora si rupem creionul in semn de noroc la viitoarele anchete sau demonstratii de "profesionalism".
Pe cine sarbatorim? Figuri mondene pe care pana si televizorul s-a plictisit sa le pixeleze, oameni care se joaca cu bile albe si negre si decid cu tristete si mucegai in glas ca tinerii jurnalisti sunt viitorii comunisti?? Sau poate figuri acrite de timp si lipsa (financiara cel mai probabil) care se considera "zbiri" ai societatii, ca un zid impenetrabil de opinii superioare, pazindu-ne pe noi de politicul stricat mai ceva ca branza la soare??
Eu nu-i sarbatoresc nici pe Turcescu, nici pe Popescu, nici macar pe batranii si nemuritorii analisti, nici prezentatorii de stiri, nici reporterii de teren, nici mercenarii din provincie, nici "libertistii", nici macar pe intelectualii carora le place sa se vada "pe sticla" sau sa se auda vorbind.
Maine am sa ofer un minut de tacere pentru cei peste 400 de jurnalisti morti anul acesta in conditii de razboi, pentru pozele de pe site-ul National Geographic, pentru cele peste 3 milioane de bloguri, pentru libertatea opiniei, pentru jurnalistul ideal, adica jurnalistul meu preferat.
Va invit la un silentio stampa de un minut pentru o secunda dintr-o lume perfecta.

You don't wanna hang around
Said you were leaving town for the summer
At least till sundown

Cuz time ain't gonna grind you down,
ain't gonna waste your life
chasing rainbows like some clown

But who's gonna come with you tonight
Who's gonna to tell you it's alright?
Everything changes over time
Just like wine

Time ain't gonna hold you up,
Ain't going to make it stop long enough to ease your mind,
Ain't gonna make it last forever

And you...
whatcha gonna do?
Walk it solitary?
So unnecessary
But it's alright
It's your birthright

Hey, hey everything's different down the line
Everything changes over time

Time ain't gonna make it worse
It's gonna make you start feeling better
Just like wine
We're gonna make it last forever

Hey you...
Whatcha gonna do?
Just be ordinary?
So unnecessary

But it's all right
Yes it's alright
It's your birthright